1000-de-chipuri

Ador sa merg cu trenul;in general cat mai departe,insa ma multumesc si cu Buc-Cta cateodata.Pentru mine e un deliciu....rar intalnesti pe cineva cu care sa nu poti sa vorbesti despre orice,sa te destinzi aberand sau povestind evenimente pe care nu le-ai spune in ruptul capului vreunui cunoscut:fisuri anale,farmece,preoti, bunici,stiri,sport,rujuri. Niciodata nu stii cu cine vei calatori;asta e misto.Ti se da posibilitatea sa te mulezi dupa orice scrantit, sa te detasezi, sa asculti povestile celor mai in varsta.
In general categoria asta ma atrage: batranii...imi plac povestile lor.Si asa ma simt lezata cateodata de cata pornografie,cinism si nesimtire zace in fiecare persoana pe care o intalnesc in Bucuresti.
~~~~sa-mi aduca si mie cineva aminte sa scriu un post cu toate lucrurile pe care le urasc la Bucuresti.~~~~
Sunt satula de ei...de astia cu 2 picioare,pe 2 picioare care umbla, impanzesc si distrug orasul ca niste viermi de matase care mananca frunze de dud.In schimb batranii, mai traumatizati si mai atinsi de nenorociri se feresc;se feresc sa iasa,sa vorbeasca sau chiar sa-ti zambeasca pe strada. Poate sunt subiectiva pt ca mie chiar imi lipseste partea batrana din neam,insa sunt uimita de simplitatea lor si de modul in care -unii- pot privi lucrurile. Asa,cum spuneam,batranii din tren sunt altfel decat cei de pe strada;in primul rand uita sa fie reci,sunt intr-adevar oameni,iar eu ador sa discut cu ei.
Am cunoscut acum un an in tren o batranica.Cea mai frumoasa batranica pe care am intalnit-o,dupa maica-mea.Statea pe locul de la geam,pe directia de mers spre Bucuresti...ceea ce-mi lasa mie optiunea de sta invers sensului de mers-un lucru imposibil pt mine,sau de a ma aseza langa ea.Evident am ales varianta sanatoasa.Mirosea a trandafiri albi,ca cei pe care ii avea bunica mea in gradina.Ca sa intri in curte trebuia sa treci prin aleea de trandafiri;nu puteai sa nu-i simti,sa nu te apropii de unul si sa-l respiri prin fiecare alveola.Aceeasi senzatie am avut-o si atunci...sa-i miros sufletul,numai sa mai simt o data mirosul copilariei mele. Avea un chip perfect;rar mai vezi asa ceva la noi.Era clar ca nu folosea Vichy si Loreal.Tinea in mainile brazdate de ani o carte de povestiri,careia ii pipaia marginile delicat.Am deranjat-o cand m-am asezat stangaci pe scaun,insa mi-a zambit calduros.Ochii de-o culoare fascinanta erau limpeziti de lacrimi.Insa privirea ei ii facea atat de veseli,de parca niciodata nu stiuse ce inseamna tristetea.
Una peste alta, am incetat sa ma mai holbez la ea dupa cateva minute,asa ca am inceput sa fac ce stiu mai bine: sa vorbesc.Am ramas impresionata cum putea vedea dragoste si frumusete in tot felul de maruntisuri,cum sfida o leucemie citind si bucurandu-se de nepotelul ei...cum mergea singura sa faca citostatice,doar ca sa isi vada baietelul trecand in clasa I.Pentru o clipa mi-am dorit sa ajung ca ea,insa am realizat ca doar timpul si calatoriile cu trenul imi pot aduce atata intelepciune. Am coborat la Bucuresti si am sperat sa traiasca pana la adanci batranete.